Sonet de george bacovia

Dezarticularea limbajului poetic, una din trasaturile evidente ale creatiei bacoviene, care transforma armonia muzicala recomandata de Verlaine intr-un antisimbolism tot mai vizibil, se produce si sub aspect prozodic, chiar intr-o poezie cu forma fixa, cu rigori in mod normal de neinlaturat. Sonetul bacovian nu respecta masura unitara a versurilor (versul al doilea are 13 silabe fata de 11 ale celorlalte), rimele au banalitatea vorbirii comune, iar unele cuvinte se repeta, „noapte”, „casa”, „triste”, accentuand universul obsesiv al poeziei.

Tematic, in Sonet” este ilustrata o lume in declin, in dezechilibru, folosindu-se din plin instrumentarul simbolismului bacovian: noaptea „uda, grea”, incarcata de o materialitate lichida, mahalaua potopita de intuneric, ploaia ajunsa la proportii diluviene, ceata in care se contureaza prezente umane estompate, sugerate prin „rosii felinare”, crasmele marginase, case cu ziduri vechi, nesigure, in daramare: „E-o noapte uda, grea, te-neci afara./ Prin ceata – obosite, rosii, fara zare -/ Ard, afumate, triste felinare/ Ca intr-o crasma umeda, murdara.” Este un spatiu sufocant, inchis, „fara zare”, care invadeaza si inabusa fiinta umana, prin proiectii terifiante de umbre launtrice, cuprins, sub efectul licorilor bahice, de balans, de instabilitatea planului inclinat (Ion Caraion), pe care finalul sonetului o descrie in versuri memorabile.

Lumea devine, in aceste versuri sugestive, o imensa carciuma, un spatiu al pierzaniei, ca in volumul de poezii „Alcooluri” (1913), de Guillaume Apollinaire. Felinarele sunt „obosite”, rosii, sugerand transcenderea lumii intr-un paradis al simturilor. Elementul acvatic indeamna la somn, la uitare, determinand coborarea pe scara timpului, pe vremea potopurilor si a marilor catastrofe. Lipsa de zare inchide spatiul, creand un univers inchis, in care betia, alcoolurile tari sunt singura solutie de supravietuire.

Noaptea, de o materialitate palpabila, fluida, se insinueaza treptat in aceasta atmosfera crepusculara, casele se satureaza de infiltratia acvatica, ziduri-

Mahalaua este loc infernal, de margine, apocaliptic, cu o noapte si „mai neagra” decat in lumea obisnuita, vizitat periodic pentru licorile bahice, spatiu din care poetul totusi se intoarce, abia gasind puterea de salvare: „Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa.” Poetul, observa Mihail Petroveanu, incearca sa se uite pe sine in compania confratilor blestemati”, Edgar Poe si Paul Verlaine, „Ies poets maudits”, cu care se solidarizeaza in manifestari bahice si in viziunea asupra lumii, detasandu-se de realitate prin fluidizarea narcotica a dimensiunilor, printr-o perceptie euforizanta a instabilitatii si dezechilibrului ei perpetuu: „Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad, si nu mai tac din gura.”

Ion Caraion identifica aici, in succesiunea ciudata a verbelor („Si cad, recad, si nu mai tac din gura”), o „metafora a caderii”, o „forma a planului inclinat, in care linia de plutire intra in criza, echilibrul se surpa, normalitatea primeste in vizita rarirea, diferentierea si avertismentul”. Cealalta constructie verbala, „nu mai tac din gura”, sugereaza logoreea ce insoteste caderea, motivand in parte si dezarticularea limbajului ce se constata sub influenta tariilor alcoolice, situatie observata de altfel, in plan estetic, de Gaston Bachelard: „in mod evident alcoolul este un factor de limbaj. El imbogateste vocabularul si elibereaza sintaxa.”

Simbolurile predominante in aceasta poezie sunt cele ale mortii ce asteapta intr-o margine intunecata a lumii, prin care eul poetic trece periodic, reusind totusi, inca, sa se salveze. Felinarele rosii pregatesc calatoria spre lumea cealalta. intunericul noptii e in concordanta cu „ceata”, cu felinarele „fara zare”, epitetul „afumate” sugerand aglomerarea atmosferei apocaliptice, nota de vechime a lumii, aflata in prag de prabusire.

in aceasta atmosfera incerta, de asteptare si dezechilibru, poetul sufera de extaze bahice, se supune exceselor hedoniste: „Ca Edgar Poe ma reintorc spre casa,/ Ori ca Verlaine, topit de bautura -/ Si-n noaptea asta de nimic nu-mi pasa.” Poetii romantici si simbolisti se dedica acelorasi manifestari existentiale, sufera de „le mal du siecle”, dispusi la mari incercari ale fiintei. Starea de betie, proprie simbolistilor, produce euforie, se transforma intr-o manifestare de infailibilitate proprie. Drumul spr-e casa determina o ratacire salvatoare in acest labirint al mahalalei: „Apoi, cu pasi de-o nostima masura,/ Prin intunerec bajbaiesc prin casa,/ Si cad, recad, si nu mai tac din gura.” Poezia se constituie in jurul unui sentiment nedeslusit, de continua alunecare, de trecere in starea de visare, indusa prin licori euforice

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: