State medievale : formarea

Formarea statelor medievale româneşti este, în primul rând, rezultatul acţiunii mai multor factori interni: formarea relaţiilor feudale, necesitatea protejăriii averii acumulate de diferitele pături sociale, a reglementării relaţiilor dintre aceste pături, a apărării căilor comericiale internaţionale care străbăteau spaţiul românesc şi a centrelor de comerţ intern (iarmaroace, aşezări orăşeneşti), a valorificării economice a noilor terenuri etc.
Premisele interne au fost favorizate de anumite împrejurări externe. Astfel, în perioada care a urmat după invazia tătarilor din 1241 a fost lichidată pentru o vreme hegemonia regatului maghiar la sud şi est de Carpaţi, ceea ce a permis formaţiunilor statale româneşti din această zonă să evolueze spre întărirea propriei organizări interne şi extinderea lor teritorială.

Constituirea statelor medievale româneşti a decurs în câteva etape: unificarea teritorială, formarea structurilor sociale, a instituţiilor centrale statale de guvernare şi obţinerea independenţei, recunoscută de ţările vecine.
Procesul de formare a statelor româneşti şi-a găsit expresie în formula acceptată de istorici despre evoluţia societăţii româneşti de la sat la stat. Această formulă explică esenţa procesului care a avut la bază consolidarea obştei săteşti (în frunte cu juzi sau cnezi) ca formă iniţială de organizare socială şi autoadministrare în perioada de după retragerea legiunilor romane din Dacia.

Interesele comune de apărare şi de valorificare a terenurilor agricole serveau drept bază pentru unirea mai multor obşti în uniuni de obşti cu o căpetenie unică în frunte, numită voievod, cnez, ban. Uniunile de obşte se numeau „ţări” (din latinescul-terra). Marele istoric român Nicolae lorga a numit aceste „ţări”- Romanii populare, în izvoarele istorice străine ele se mai numeau Vlahii, adică ţari ale românilor, deoarece străinii, după cum am demonstrat deja (vezi capitolul 5) îi numeau pe români „vlahi”, cu diferite derivate ale acestei denumiri. Istoricii au atestat circa 20 de asemenea „ţări”, care acopereau întreg spaţiul locuit de români. Romaniile populare erau, astfel, formaţiuni teritorial-politice incipiente şi prezentau o formă de organizare teritorial-administrativă autonomă în condiţiile lipsei unui stat unitar.

Necesităţile de apărare în faţa incursiunilor războinice ale migratorilor au dus la apariţia unei forme mai avansate în comparaţie cu uniunile de obşti. Acestea erau voievodatele, cnezatele şi banatele, formaţiuni, ce întruneau câteva uniuni de obşti, având în frunte un cneaz, voievod (din slavă-conducător de oaste), un ban etc. Faptul că aceste formaţiuni erau preponderent numite în termeni slavi, permite de a conchide că constituirea lor s-a produs în perioada asimilării elementului slav la nord de Dunăre în secolele VII-VIII.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: