Cantecul calatorului in toamna de Lucian Blaga

Cantecul calatorului in toamna de Lucian Blaga

Poezia evoca, in imagini vizuale si auditive adecvate, de mare concentrare stilistica, spatiul mioritic, ondulatoriu, intr-o miscare eterna, a transhumantei, in sensul coborator al toamnei: „Piere zvon subt zariste,/ talanga in rariste.// Vine toamna oilor/ pe panzele ploilor”. Peste o imagine spatiala trasata in cateva linii, definitorii, esentiale, avand concentrarea expresiva a metaforelor din „Miorita”, se aplica sunetul discret, abia sugerat, al talangilor si murmurul greu al turmelor de oi ce coboara din munte, lasand in urma izvoarele si iesind din zaristea cosmica in spatiul deschis, care se invaluie in alte mistere, neguroase. Cadrul poetic are dimensiunea crepusculara a anotimpului ploios, „panzele ploilor” conturand, in linii estompate, un tablou in culori inchise, un taram al negurilor si al puterilor misterioase, magice, care treptat se transfera in sufletul poetului, se instituie, prin metafore concentrate, ca stare interioara, de un lirism greu,
nostalgic, incarcat de dorul inaltimilor pierdute: „Glas dau cetii, patimii,/ cu frunza lor paltinii.// Jalea ratacirilor,/ mohorul mahnirilor,// ale cui sunt, ale cui?/ Parc-ar fi a nimanui.” Decorul natural, esentializat in elemente putine, insa puternic metaforizate, ultim reflex vitalist al lumii ce se apropie de moartea hibernala, devine peisaj interior si apoi stare de spirit nelamurita, de melancolie si de neliniste, exprimate printr-o voce interogativa, vag reflexiva, indreptata spre stingere.
Poetul constata dealtfel aceasta secatuire a energiilor launtrice, sub asaltul unei imagistici vizuale incarcate nu atat de detalii, cat de sensuri si trairi, care obosesc genele si pleoapele, intregul suflet, numai intoarcerea in „zariste” fiind salutara: „Mi-au secat pleoapele/ si-n inima apele.// Doar cand se urc poenele/ mi se-ncarca genele// subt amiaza fierului/ de picurii cerului.” Aspiratia spre inalt si spre idealitate a poetului, dorul ascuns in zarile albastre, senine, il indeamna sa se elibereze de materialitatea negativa a coborarii, de jalea departarii, prin exteriorizare, prin extensie a ei la dimensiunile intregului spatiu: „Plang spre zarea dorului/ cu lacrima norului.”
Poezia, atent cizelata prin folosirea distihului, are un ton de litanie in stil popular, al unei doine de dor si de jale, pastrand si elemente prozodice specifice acestuia: masura de 7 silabe, ritm trohaic, rima pereche. Aceasta schema aparent simpla se incarca insa de simbolistica profunda a metaforelor, de efectele simetriei si ale paralelismului stilistic, cu trimiteri spre orizontul ascuns al meditatiei poetice a lui Lucian Blaga asupra destinului uman, in corelatie cu „zaristea cosmica” in care isi proiecteaza existenta, ca poezie a „marii treceri”, un cantec trist al declinului, al „calatorului in toamna”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: