Galileo Galilei

Galileo Galilei este figura centrala care se reliefeaza ca un gigant la sfarsitul Renasterii si inceputul epocii manufacturiere. Luptator neinfricat impotriva conceptilor invechite si realizator de epocale descoperiri in multe domenii ale stiintei, Galileo Galilei a fost unul dintre cei mai mari si mai multilaterali invatati ai Italiei.

Cariera sa de astronom, Galilei o incepe ca profesor de astronomie si de geometrie la Pisa si apoi la Padova. Pe acea vreme, conform invataturii lui Aristotel completata de conceptiile lui Ptolemeu, universul era considerat constituit din doua parti independente si diferite una de alta: cerul si Pamantul. Cerul, avand o natura divina, era considerat perfect, etern si indistructibil; stelele, Soarele si planetele se miscau pe cercuri perfecte. Din contra, Pamantul, care se gaseste in centrul universului, este supus legilor fizicii, fiind imperfect, neconstant, trecator, modificabil. Miscarile care au loc pe Pamant sunt „accidentale” sau „fortuite”, provocate de o forta oarecare ce actioneaza asupra corpurilor.

Activitatea de cercetare in astronomie a lui Galilei se intensifica in 1609, o data cu intuitia lui geniala de a folosi luneta ca un instrument al observatiei si cercetarii obiective stiintifice a corpurilor ceresti; sub influenta acestei idei, Galilei incepe constructia unor lunete perfectionate atat ca putere de marire, cat si de posibilitate de a deplasa obiectivul fata de ocular, care ii aduc numirea de profesor pe viata la Universitatea din Padova. La 7 ianuarie 1610 el foloseste pentru prima data in lume luneta in cercetarea astronomica.

Printre primele descoperiri, la 25 iulie 1610, Galilei identifica, la nivelul posibilitatilor telescopului sau, inelul lui Saturn, stabilind ca aceasta planeta are o „tripla structura”. Facand observatii asupra Lunii, Galilei demonstreaza ca Luna nu este un corp neted, omogen, de forma strict sferica, construit dintr-o substanta absolut pura, ci ca suprafata Lunii este neomogena, rugoasa, acoperita de munti si cratere. In felul acesta el darama conceptia adanc inradacinata asupra existentei unei deosebiri principale intre „ceresc” si „pamantesc”, precum si legenda religioasa asupra naturii speciale a cerului, naturii Pamantului si a Lunii, confera Pamantului caracter planetar. De asemenea, el stabileste o metoda pentru determinarea inaltimii muntilor din Luna cu ajutorul umbrei lasate de ei si, asociindu-se la o parere mai veche a lui Leonardo da Vinci, arata ca lumina Lunii este lumina reflectata de Soare, considerati pe care le insereaza ulterior in lucrarea Sul candore lunare (Asupra stralucirii lunare) (1640).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: