In mijlocul lupilor de Vasile Voiculescu

Povestire in rama este si „in mijlocul lupilor”, respectand structura consacrata a acestei tehnici narative, prezentand mai intai cadrul in care se nasc povestile vanatoresti in proza lui Vasile Voiculescu, un metatext de atmosferizare, de integrare subtila a cititorului intr-un spatiu ce aluneca pe nesimtite in fantastic. Cadrul initial, revenit simetric in final, este insa esentializat la maximum, marcand numai prezenta naratorilor si a ascultatorilor, fara nici un detaliu spatial sau temporal, atmosfera povestirii creandii-se numai din conversatie pe teme de vanatoare, consemnata de un narator abstract, care mai tarziu cedeaza rolul narativ unui magistrat, adevaratul erou al povestirii.
Gazda acestei sezatori insolite si alti cativa interlocutori deplang realitatea arhaica revoluta a unei lumi populate cu vraci, solomonari, personaje misterioase care si-au pierdut vechile puteri magice, ca in „Ultimul Berevoi”, sau se stramutasera in noile tehnici si unelte ale lumii moderne. Vanatoarea este una din preocuparile stravechi ale omului, cu ritualuri consacrate, invaluite tot mai mult in uitare: „Se vorbea despre vanatul mare si vanatorile majore, din ce in ce mai parasite la noi, desi muntii sunt inca plini de ursi uriasi, cerbi falnici, misteriosi tapi negri si mistreti primejdiosi, daca nu de linesi si jderi.” Bourul este singurul animal absent din zona geografica a vanatorii. Muntii autohtoni ofera „peripetiile vanatorilor grele”, fara ca omul indragostit de aceasta indeletnicire sa mai alerge pana in Africa sau in India. Gazda acestei evocari merge cu povestirea si mai departe, aducand pentru exemplificare „albume cu reproduceri dupa desenele gasite in pesteri, infatisand minunate scene de vanatoare primitiva si carti despre rolul si insemnatatea vanatoarei in preistorie.” in preistorie, omul incepuse sa fie un dusman redutabil, gasind mai multa prada slaba pentru el, dar si hrana a pamantului. Cu ursul, omul preistoric intra in concurenta pentru ocuparea pesterii, dar si cu leul, pentru ca acesta navalea in caverna; cu mamutul isi disputa campiile. De aceea, vanatoarea trebuia sa se transforme intr-o „arta suprema”, cerand sacrificiu, cultura, „simulacre si ritualuri magice”. Ecouri ale vremurilor de atunci se regasesc si in modernitate, cu toata recuzita vanatoreasca a timpului: „glontul descantat, unsorile vrajite, talismanele, zile faste si nefaste, precum si alte randuieli ale vanatului, mergand pana la purificare.” Cu toate innoirile tehnicii cinegetice, vanatorul veritabil trebuie sa suporte un anumit ritual al incarcarii cu puteri magice, de unde si cerinta de a nu folosi si alte intaritoare decat cele naturale. Vremurile arhaice superioare, urmand vremurilor mitice ale unui trecut indepartat, sunt insa pierdute: „Dar cine se mai gandeste, ofta el, sa adune pulberea acestei sfaramate culturi in care se intrupa odinioara esenta idealului omenesc…

Si gandurile noastre, infiorate, se intorceau inapoi pe partiile deschise de oamenii paleoliticului, la cavernele cu oase de ursi si lei prohodite de magii clanului in incantatii si vraji…”.
Naratiunea propriu-zisa incepe cand un magistrat cere „ingaduinta sa ne spuie o intamplare de-a lui, careia de-abia acum ii gaseste rostul si ii intelege legaturile”. Fiind in tinerete judecator de pace intr-o zona de munte, el descrie mai intai un tinut idilic, in care isi proiecteaza insolita intamplare cu un personaj misterios, jumatate om, jumatate lup, avand puteri magice asupra lumii animale. Atmosfera locurilor este romantica si enigmatica: „Ape furioase sfasiasera odinioara pamantul si rapi imense cu straturi culcate de huma vanata, vargata cu gresie alba, dau o impresie de arhaism si primitivitate tulburatoare. Nicaieri n-am mai vazut cer sfasiat de apusuri mai adanci si mai misterioase, prin care se scurgea, galben, peste meleaguri incremenite in vechime, parca sangele melancolic al unor ere de mult incheiate in restul lumii…”. Acolo, in guri de pesteri, se aflau osemintele trecutului si toate relicvele ce aduceau aminte de trecutul arhaic, al oamenilor care gandeau inca instinctiv, dupa marea decadere de dupa diluvii.
in comunitatea de oameni arhaici, un judecator are o putere mult mai mare decat preotul, pentru ca poate dezlega „amenzi, contraventii, procese”, de aceea oamenii ii fac temenele. Mai mult decat atat, judecatorul incepe o activitate de cercetare, de strangere a unor rudimente de drept popular si de obiceiuri ale pamantului care sa conserve dovezi din perioada arhaica. Firul concret al intamplarilor incepe cand judecatorul achita un om acuzat de braconaj, surprins de jandarm in timp ce jupuia o caprioara. Motivarea achitarii este simpla: fapta nu era practic un braconaj, pentru ca plapanda caprioara nu fusese strapunsa de gloante, ci avea urme de colti de animale pradatoare infipti in blana. Satul, bantuit de eresuri, nu este de acord cu decizia judecatorului, pentru ca omul este vazut ca un solomonar si, in acest caz, „lupii au lucrat pe socoteala lui”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s


%d blogeri au apreciat asta: